Apus.
____________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________________

I
câtă foame poate exista-n sânge şi câtă singurătate poate exista-n trup, în carne. sângele ce formă stranie a foamei. sângele cât de străin în faţa setei, cât de absent în propriile noastre vene.
şi totuşi, ne este sete de moarte, ne proptim în venele celorlalţi cu atâta emoţie, cu atâta dorinţă.
şi totuşi carnea, o lipsă de motiv. sângele, o saturaţie de sentimente. contrastul dintre motiv şi sentiment, ce formă stranie a vieţii.

setea, doar ea ne hrăneşte în acest convoi al morţii, al nostru.

II

şi am întrebat-o:
-ştii în ce stă frumuseţea ta?
şi ea, aproape ca o umbră,
m-a privit fără să-şi dea seama
zâmbindu-mi în aşteptare.
iar eu, tăcut, într-un fel absent,
ca un fel de răspuns,
am privit-o...


în vis
se făcea că sunt un om de zăpadă, cu ochii de sticlă...
şi-n toată gheaţa de care era înconjurat,
cu tot frigul şi vântul din jur,
se găsea uneori câte-o lacrimă să cadă de-atâta frig.
şi-atunci stând, aşteptând parcă,
 puteam simţii  durerea căldurii ce-mi topeşte trupul
asemenea unei amintiri.

îmi amintesc cu drag, cu durere,
cum îmi acopeream faţa doar ca să nu fiu văzut
cu acele găuri care-mi săpau obrazul până-n străfunduri...
dar cel mai mult îmi amintesc... ninsoarea,
ninsoarea care mă facea să privesc cerul însetat, îngheţat,
luptându-mă să-mi acopăr găurile de pe obraz,
în speranţa de a putea merge din nou pe stradă
privind lumea
şi neacoperit.


mi-au căzut gândurile...
ce vis ciudat, se făcea că mor.
le auzeam suspinul răspândindu-se-n aer,
muşcând vântul, se sprijinau în raze cu dinţii...
cădeau împinse, cădeau învinse
de o dorinţă, de un dor.

ce vis ciudat, se făcea că mor,
iar tu, tu... îmi erai sângele,
sângele ce-mi încălzea trupul rece,
sufletul ce-ngheţa spărgându-se

şi totuşi
ce vis ciudat, se făcea că mor.

am lăsat un bilet în urma noastră:

"viăţă, uită-ne...
sfâşie-n gând tot ce-am iubit,
vrem să murim.atât"

sufletul e-n noi,
probabil ăsta e singurul motiv pentru care niciodată
n-o să ajungem la el.
ăsta e motivul pentru care o să ne pipăm trupurile la nesfârşit
încercând să înţelegem ceva,
ceva ce am crede
ceva ce am pierde

ceva asemănător cu o bucată de carne

şi parcă te zbaţi pentru ei,
încerci să găseşti ceva al lor,
să-i ajuţi...
iar într-un final găsind acel ceva, frumosul,
te zbaţi puternic încercând să-l închizi în tine,
pentru că eşti conştient că-n mâna lor...
nimic, dar absolut nimic,
nu o să mai fie frumos,
ci doar moarte.

o linişte calmă, tăcută, albă, uşor de penetrat.
un trup cald,  tacit, lucid, uşor de pierdut.
un sunet slab, închis, întunecat, uşor de recunoscut.
o mare largă, pustie, înecăcioasă, uşor de suportat.

într-un colţ, noi, aşezaţi cu un gând pe spate,
uşor pierduţi, de nerecunoscut,
bolnăvicioşi.
aşteptăm noaptea...

eram atât de-nfometaţi, de-nsetaţi, 

ne muşcam din gânduri,
ne mângâiam sufletul, îmbrăţisându-ne,
cuprinzându-ne-o speranţă.
şi totuşi, eram noi ?
eram noi... 
eram noi cei care ceream de mâncare...
sau doar o amintire...

în numele iubirii,
mulţi ucid

şi ea m-a întrebat ce vreau, iar eu i-am spus : vreau o casă în acel copac, fără geamuri, fără uşi, încât... primăvara, să dormim alături de vânt, vara, alături de soare, toamna, alături de frunze, iarna, lângă zăpadă... să ne-mbolnăvim de singurătate, să uităm de pietate şi să ne stârcim sufletele în vârful copacului... ca să fim văzuţi şi de ce nu... uitaţi.

iaaar. Un produs Blogger.